Somniuphobia

N-am mai dormit de vreo trei zile incoace,totusi nu ma deranjeaza.
Parca,mergand zilnic intr-o nesfarsita oboseala ma face sa ma simt viu,ma face sa ma simt ca traiesc,sa simt ca exist pe lumea asta.
Oboseala parca este un strigat,un strigat de "SUNT AICI,EXIST,TRAIESC,RESPIR,SUNT VIU!"...macar atat,caci glasul mi-a pierit de mult.
Mi-e frica sa mai adorm,mi-e frica sa visez asa ca stau noapte de noapte si contemplez noaptea.
Parca insusi stelele imi canta sentimentele,parca insusi Mama Noapte ma ia de mana mereu si incearca cat poate sa imi vindece ranile de peste zi.
Odata cu insomnia au inceput si ploile,parca nici natura nu mai are odihna si freamata plangandu-mi disperarile si sufletul.
Mi-e frica sa mai visez,nu mai vreau sa traiesc alte realitati ce imi pot oferi scurte placeri ca mai apoi sa se estompeze in mod brutal in fata mea iar rasetele lor sadice sa le aud repetat zile in sir.
Ador sa contemplez noaptea,ador sa contemplez luna,stelele,intunericul noptii.
Vreau sa respir noaptea,ma innebuneste aroma ei este ca un drog ce nu ma lasa sa ma arunc in mrejele somnului deoarece noaptea este singurul moment cand realitatea este mai frumoasa ca visul.
Ziua apartine realitatii imediate,a grijilor,a actiunii,a vitezei si ma oboseste enorm bagandu-ma in incapacitatea de a mai sta treaza cand conteaza cu adevarat.
Cand omul doarme,poetul contempla si invers...
Acum incep sa il inteleg pe Blaga cat si pe poetii romantici si poetii decadenti de ce iubeau atat de mult noaptea.
O iubeau fiindca nu era vis,era cea mai dulce forma a realitatii fiindca doar atunci somnul te facea sa simti ca traiesti.